Wikipedia

Rezultatele căutării

joi, 20 martie 2014

“Pe mine, mie, redă-mă’’



Ochii tăi din oglindă, fără dioptrii

și urdori te știu pe de rost: un fugar

de la masa îmbelșugată a vieții,

cu oase împuținate și pielea străvezie,

cu vise cărate în spinare

ca o legătură de surcele de foc.

Ochii tăi din luciul tremurător

te cheamă înapoi, străin fugar,

destul ai bîntuit până acum

printre rafturi de epistole disperate

și tomuri despre nemurire.

E vremea să-ți pleci fruntea albită

pe pragul sinelui rănit și să-ți îngădui

a sorbi din potirul vechi

vinul sîngeriu al regăsirii.

joi, 6 martie 2014

Biblioteca Salinei



Rochița mea e cam scurtă pentru planurile mele. De ce nu pot purta vara și eu pantaloni ca frații mei? Mie imi face croitoreasa pantaloni pescărești, mi-a zis mama, abia în august cînd mă duc în excursie în Moldova cu Casa Pionierilor.
Pînă atunci o să mă descurc cum pot. Aproape de noi se face o  biblioteca în locul restaurantului cu grădină de vară unde am fost cu tata vara trecută la nunta Miei, fata cea mare a vecinei de unde luăm noi laptele în fiecare zi. Vecina stă cu o joardă în mână în fiecare zi și o așteaptă pe Marișca să vină de la ciurdă din Ciunga și-i mulge tot laptele pe care îl împarte cu toți vecinii. Adică îl vinde. Ciunga e sat dar la noi pe stradă e oraș, de-aia se face bibliotecă, așa mi-a zis mama.
Casa cu restaurantul Salinei e încă înconjurată de scări înalte de lemn pe care stau cocoțati oameni și văruiesc. Înauntru e deja gata și eu nu mai am răbdare. Trec în fiecare zi pe acolo și muncitorii mă lasă să intru să privesc. E așa de frumos! Sala e atît de înaltă că amețesc dacă mă uit în sus! Pe toti pereții ăia uriași sunt numai cărti, din podea până în tavan. Rafturile sunt pline cu multe volume mari și negre și tare grele, așa mi-au spus oamenii de afară care văruiau, că tot ei le-au cărat. De cînd vin pe aici să urmăresc cînd se termină odată nu m-am lămurit cum o să ajung eu la cărțile de sus de lîngă tavan. Dar azi văd minunăția: o scară cu un pod de-a lungul peretelui cu podele si balustrade lustruite pe care o să mă pot plimba de-a lungul rafturilor și o să pot atinge toate cărțile.
Eu mă fac scriitoare, cum e unchiul Radu din Blaj. La Blaj am sarbatorit astă iarnă ziua mea cînd am împlinit un deceniu. Am învățat la școală că 10 ani e un deceniu și-mi place mai mult decît să zic 10 ani că e prea aproape de 9 ani cât are frate-meu mai mic și care e un mucos pe lîngă mine. Unchiul Radu scrie poezii și citește multe cărți și a învățat mulți ani, nu știu exact în ce școli și de ce e secret, pentru că aud mereu cuvintele vatican și canal  spuse șoptit de mama și tata și unchiu și mătușile mele de parcă ar fi prostiile pe care noi nu avem voie să le spunem. De exemplu: pe unde fac pipi frații mei se numește ciucurel și nu avem  voie  să spunem altfel cu voce tare, dar noi tot ne zicem la ureche când ne jucăm de-a telefonul fără fir. La mine nu are niciun nume care poate fi zis cu voce tare, doar cînd fac baie mama îmi strigă de după ușă să nu uit să ma spăl și acolo jos.
De-aia vreau să mă fac scriitoare că o să pot folosi toate cuvintele din lume, așa mi-a zis unchiu Radu în secret iar pentru asta trebuie sa citesc multe cărți. Sunt tare bucuroasă că se face bibliotecă așa aproape de mine. Vecina noastră cu Marișca nu se bucură că zice că mai are cinci fete și doi băieți  la care să le facă nuntă și ce bun era restaurantul Salinei că era aproape și mai ieftin că doar bărbatul ei a lucrat în mină.
Cum o să mă urc eu pe scară și pe podul de lemn din bibliotecă cu rochița mea scurtă? Mama zice că e o rușine să te vadă cineva sub rochiță, dar nu înțeleg de ce mi le face pe toate așa scurte că nici nu mă pot apleca. Zice că în curând o să fiu domnișoară și nu trebuie să mă aplec, trebuie să merg dreaptă și să nu fac mișcări băiețoase. Dar piatra pentru școală cum o ridic când sar într-un picior în pătratele desenate pe trotuarul din curte? Mama mă corectează că ăla e șotron că așa se zicea cînd era ea elevă dar noi ii zicem tot școală. Deci cum să mă aplec să ridic piatra dacă eu sunt domnișoară?
Am eu așa o bănuială că dacă citesc toate cărțile din biblioteca de la restaurantul Salinei voi afla multe răspunsuri. Tata și mama sunt profesori dar nu știu tare multe lucruri. Și nici nu pot să-i întreb că se supără.
Când vine sora lui tata pe la noi, tata și mama îi spun Sora, ba mai mult și noi trebuie sa-i spunem așa. Eu întreb de fiecare dată de ce sa-i spunem așa cînd o cheamă Elisabeta și ei se supără că întreb. Și mai tare s-au supărat când am spus că vreau și eu să locuiesc, când voi fi mai mare, în locurile unde a stat Sora mulți ani înainte să ne viziteze pe noi adică la Gherla și Dumbraveni. În secret am întrebat-o pe Sora ce a făcut în acele locuri cu nume minunate ca în povești și a zis: am învățat să cos la mașină. Un pic m-am mirat, că ea cînta la pian și-i învăța și pe alții să cînte și nu știu ce nevoie avea ea să coase la mașină. Mă rog, eu la pian nu știu să cînt deși Sora l-a adus pe al ei la noi acasă, dar la mașină mi-ar plăcea să cos. Mi-aș face rochii lungi cum au împărătesele în basme și chiar pantaloni. Să pot urca fără grijă pe scările bibliotecii și pe podul lustruit și să citesc toate cărțile de sub tavan.
Nu vreau să mi se întîmple ce i s-a întîmplat lui Rozi. Rozi avea grijă de Elena din Troia cât era mama la școală. Elena din Troia e sora mea mai mică. Așa își spunea ea cum a învățat-o tata după ce văzut filmul la cinematograf cu mama. Inainte tata îi zicea fata moșului și a babei  și nu știu de ce se supăra mama că aia a fost o poveste tare frumoasă. Acum de câteva zile e Bambina că a mușcat-o o albină și a strigat cât o ținea gura: m-a mușcat bambiiiinaaaa! Si toată lumea îi zice Bambina acum.
Dar pe vremea când era Elena din Troia, Rozi stătea la noi și avea grijă de ea și de noi când veneam de la școală. Deasupra ușii din hol aveam o cămară mică plină cu borcane în trei colțuri cu dulceață de nuci verzi . Fratele meu mai mare voia mereu gem din pod. Și Rozi se urca pe o scară sa ia gemul de nuci din pod. Ce rochie frumoasă de nailon cu flori de toate culorile avea Rozi! Frate-meu se așeza pe ciment cu fața în sus și zicea încet: n-are chiloți, i se vede acolo jos. Eu mă miram că dacă Rozi era cocoțată pe scară, n-ar fi trebuit să se numească ce avea ea, acolo sus?
De-aia vreau sa-mi fac o rochie lungă că nu pot aștepta până în august când îmi face croitoreasa pescăreștii pentru excursie. O să o rog pe Sora să mă ajute și dacă mă întreabă de ce, o să-i spun în secret: ca să mă fac scriitoare!