Rochița mea e cam scurtă pentru
planurile mele. De ce nu pot purta vara și eu pantaloni ca frații mei? Mie imi
face croitoreasa pantaloni pescărești, mi-a zis mama, abia în august cînd mă
duc în excursie în Moldova cu Casa Pionierilor.
Pînă atunci o să mă descurc cum
pot. Aproape de noi se face o biblioteca
în locul restaurantului cu grădină de vară unde am fost cu tata vara trecută la
nunta Miei, fata cea mare a vecinei de unde luăm noi laptele în fiecare zi.
Vecina stă cu o joardă în mână în fiecare zi și o așteaptă pe Marișca să vină
de la ciurdă din Ciunga și-i mulge tot laptele pe care îl împarte cu toți
vecinii. Adică îl vinde. Ciunga e sat dar la noi pe stradă e oraș, de-aia se
face bibliotecă, așa mi-a zis mama.
Casa cu restaurantul Salinei e
încă înconjurată de scări înalte de lemn pe care stau cocoțati oameni și
văruiesc. Înauntru e deja gata și eu nu mai am răbdare. Trec în fiecare zi pe
acolo și muncitorii mă lasă să intru să privesc. E așa de frumos! Sala e atît
de înaltă că amețesc dacă mă uit în sus! Pe toti pereții ăia uriași sunt numai
cărti, din podea până în tavan. Rafturile sunt pline cu multe volume mari și
negre și tare grele, așa mi-au spus oamenii de afară care văruiau, că tot ei
le-au cărat. De cînd vin pe aici să urmăresc cînd se termină odată nu m-am
lămurit cum o să ajung eu la cărțile de sus de lîngă tavan. Dar azi văd
minunăția: o scară cu un pod de-a lungul peretelui cu podele si balustrade
lustruite pe care o să mă pot plimba de-a lungul rafturilor și o să pot atinge
toate cărțile.
Eu mă fac scriitoare, cum e
unchiul Radu din Blaj. La Blaj am sarbatorit astă iarnă ziua mea cînd am
împlinit un deceniu. Am învățat la școală că 10 ani e un deceniu și-mi place
mai mult decît să zic 10 ani că e prea aproape de 9 ani cât are frate-meu mai
mic și care e un mucos pe lîngă mine. Unchiul Radu scrie poezii și citește
multe cărți și a învățat mulți ani, nu știu exact în ce școli și de ce e secret,
pentru că aud mereu cuvintele vatican și
canal spuse șoptit de mama și tata și unchiu și
mătușile mele de parcă ar fi prostiile pe
care noi nu avem voie să le spunem. De exemplu: pe unde fac pipi frații mei se
numește ciucurel și nu avem voie
să spunem altfel cu voce tare, dar noi tot ne zicem la ureche când ne
jucăm de-a telefonul fără fir. La mine nu are niciun nume care poate fi zis cu
voce tare, doar cînd fac baie mama îmi strigă de după ușă să nu uit să ma spăl
și acolo jos.
De-aia vreau să mă fac scriitoare
că o să pot folosi toate cuvintele din lume, așa mi-a zis unchiu Radu în secret
iar pentru asta trebuie sa citesc multe cărți. Sunt tare bucuroasă că se face
bibliotecă așa aproape de mine. Vecina noastră cu Marișca nu se bucură că zice
că mai are cinci fete și doi băieți la
care să le facă nuntă și ce bun era restaurantul Salinei că era aproape și mai
ieftin că doar bărbatul ei a lucrat în mină.
Cum o să mă urc eu pe scară și pe
podul de lemn din bibliotecă cu rochița mea scurtă? Mama zice că e o rușine să
te vadă cineva sub rochiță, dar nu înțeleg de ce mi le face pe toate așa scurte
că nici nu mă pot apleca. Zice că în curând o să fiu domnișoară și nu trebuie
să mă aplec, trebuie să merg dreaptă și să nu fac mișcări băiețoase. Dar piatra
pentru școală cum o ridic când sar
într-un picior în pătratele desenate pe trotuarul din curte? Mama mă corectează
că ăla e șotron că așa se zicea cînd era ea elevă dar noi ii zicem tot școală. Deci cum să mă aplec să ridic
piatra dacă eu sunt domnișoară?
Am eu așa o bănuială că dacă
citesc toate cărțile din biblioteca de la restaurantul Salinei voi afla multe
răspunsuri. Tata și mama sunt profesori dar nu știu tare multe lucruri. Și nici
nu pot să-i întreb că se supără.
Când vine sora lui tata pe la
noi, tata și mama îi spun Sora, ba
mai mult și noi trebuie sa-i spunem așa. Eu întreb de fiecare dată de ce sa-i
spunem așa cînd o cheamă Elisabeta și ei se supără că întreb. Și mai tare s-au
supărat când am spus că vreau și eu să locuiesc, când voi fi mai mare, în locurile
unde a stat Sora mulți ani înainte să
ne viziteze pe noi adică la Gherla și Dumbraveni. În secret am întrebat-o pe Sora ce a făcut în acele locuri cu nume
minunate ca în povești și a zis: am învățat să cos la mașină. Un pic m-am
mirat, că ea cînta la pian și-i învăța și pe alții să cînte și nu știu ce
nevoie avea ea să coase la mașină. Mă rog, eu la pian nu știu să cînt deși Sora l-a adus pe al ei la noi acasă, dar
la mașină mi-ar plăcea să cos. Mi-aș face rochii lungi cum au împărătesele în
basme și chiar pantaloni. Să pot urca fără grijă pe scările bibliotecii și pe
podul lustruit și să citesc toate cărțile de sub tavan.
Nu vreau să mi se întîmple ce i
s-a întîmplat lui Rozi. Rozi avea grijă de Elena
din Troia cât era mama la școală. Elena
din Troia e sora mea mai mică. Așa își spunea ea cum a învățat-o tata după
ce văzut filmul la cinematograf cu mama. Inainte tata îi zicea fata moșului și a babei și nu știu de ce se supăra mama că aia a fost
o poveste tare frumoasă. Acum de câteva zile e Bambina că a mușcat-o o albină și a strigat cât o ținea gura: m-a
mușcat bambiiiinaaaa! Si toată lumea îi zice Bambina acum.
Dar pe vremea când era Elena din Troia, Rozi stătea la noi și
avea grijă de ea și de noi când veneam de la școală. Deasupra ușii din hol
aveam o cămară mică plină cu borcane în trei colțuri cu dulceață de nuci verzi .
Fratele meu mai mare voia mereu gem din pod. Și Rozi se urca pe o scară sa ia
gemul de nuci din pod. Ce rochie frumoasă de nailon cu flori de toate culorile
avea Rozi! Frate-meu se așeza pe ciment cu fața în sus și zicea încet: n-are
chiloți, i se vede acolo jos. Eu mă
miram că dacă Rozi era cocoțată pe scară, n-ar fi trebuit să se numească ce
avea ea, acolo sus?
De-aia vreau sa-mi fac o rochie
lungă că nu pot aștepta până în august când îmi face croitoreasa pescăreștii
pentru excursie. O să o rog pe Sora să
mă ajute și dacă mă întreabă de ce, o să-i spun în secret: ca să mă fac
scriitoare!